Este ora 04.30.
Mă trezește scrâncetul fiicei mele. O iau ușor în brațe, asigurând-o că mama este lângă ea. Mă uit la ceas. O veioză i-a loc de lună lângă pat, însă îmi dau seama, că tot nu am un ceas la îndemână pentru a vedea cu ușurință ora.
Trebuie să apelez la telefon, ceea ce face totul mai dificil. Trebuie să reglez situația. Însă nu acesta este gândul important.
Ceea ce pare interesant, este că mă bucur că s-a trezit micuța mea. Este ocazia perfectă să citesc în timp ce o plimb in marsupiu. Un perfect alibi, as putea spune. Mă detașez de noi si privesc scena de sus. Nu văd oboseală. Nu văd pizmă. Nu văd mândrie și nimic copilăresc. Tot ce-mi încălzește trupul este dragostea. Și deodată, nu mă mai lasă. M-am gândit să scriu despre ea.
Dar mi-am zis că este un subiect deja prea dezbătut, încât n-aș vrea să repet ceea ce au semnalat cu atâta patos predecesorii mei. Repetiția este mama învățăturii, sunt de acord. Însă eu n-o sufăr.
Ce-aș putea să spun nou este că nu mă deranjează că vine in tandem cu sacrificiul. Aceasta-i experienta mea până la urmă. Dar cred că nici acest lucru nu este nou. Până la urmă nimic nu-i nou sub soare, nu?
Iată că din nou m-am repetat. Și iată că de la cel mai sublim gând se naște frustrarea. Mă gândesc cum poate mintea noastră sa sară astfel, de la un gând la altul? Care-i mecanismul? Cu siguranță-i prea sofisticat.
Și spunând asta deja mintea mea-i ocupată cu alt gând. Cartea – Citește. O recomandare – Un îndemn. Ce minte complexă am. Complexă? Nicidecum. Egoistă? Cu siguranță ca da.
Mă las purtată de ea. Mă aliniez cu inima mea și-mi iau cartea…
Uitându-mă cum plouă, mă revigorez, și astfel, îmi creez tabloul perfect pentru o lectură deschisă.
Vă spun atât:
Bună dimineața, oamenilor cu vise mari!
Mona Write 