Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam mai bine seama de apropierea copilăriei de ființa mea. Trecusem cu puțin de vârsta de 30 de ani, când obârsia mea era tot mai pregnantă prin mirosul painilor calde pe care mama ni le așeza galactic pe masa, prin freamătul frățietății ce umplea nestingherit toată casa, prin jocurile pline de armonie care se terminau printr-un glas cald si bine cunoscut al fiecărei urechi in parte si care perfect alina fiecare stomac cu tot cu notele lui disonante.
Natura ne-a creat cele mai potrivite cadre si ne-a pictat in suflete cele mai impactante tablouri.
Dacă in acea perioada se încadra o albie de rau, o pădure de stejari (unde interveneam cu entuziasm, exclamând: “ ce jipan mi-a stat in brațe…”), un deal semeț; cu siguranța nu m-as fi oprit din a va descrie acele frumuseți, însă trebuie sa ma rezum la ceea ce v-am spus mai sus, având in vedere ca tot ceea ce descinde din amintirea mea sunt câțiva copaci impunători, printre multe blocuri șterse de culoare.
Eram o fata ascultătoarea si inimoasa. Toți ai mei ar apleca capul ca la împărat si cu-n zâmbet insinuând ca uneori apune soarele si peste lucrurile bune. Chiar acum mi-aduc aminte si rad. Mama mea, stilata ea de fel, obișnuia sa ne îmbrace frumos, cum se cade unor domnișoare frumoase si educate. Și așa, cu fustițe și cu fundițe, cu pampoane și cu colanți si cu bluzițe; nu știu zău ce credea mama pe atunci. Dar trag seama, ca nici prin cap nu-i trecea, ca fata ei moțata cu pampoane, se cocota precum maimuța prin toti copacii. Va spun drept ca o liana îmi mai lipsea. Însă eu chiar iubeam copacii, de parca ei mi-erau obârsia…
De aceste copilării îmi este cel mai dor. De aceste copilării lipsite de creșterea pulsului, de bătăile violente ale inimii, fără bolovanii din buzunare, ci doar de emoția pura si cristalina care izvora la auzul ușilor framantate, din glasurile colorate, din tropăitul pantofilor pe scări.
Toate acestea prevesteau experiențele mele de viata memorabile.
Mona Write 